Ascultă aici interviul cu Raymond Bobar

Raymond Bobar este designer, specializat în designul de publicaţii, typography şi lettering.
A studiat fotografie şi multimedia, în paralel fiind implicat în designul revistei Republik şi ediţia de lansare a revistei Omagiu. Familiar cu scena de artă contemporană, a contribuit cu cronici de artă la revista Idea – artă + societate. A fost consultant şi a desenat diverse postere, identităţi şi publicaţii pentru Festivalul Internaţional de Film Transilvania, Festivalul Next, Libra Film, Fundaţia Este'n'est. Din 2007 a fost art director al ediţiei române a revistei Esquire, reuşind să lanseze revista la un nivel vizual de referinţă. Angajamentul lui este să deseneze typography şi layout de top, împreună cu o abordare creativă a fotografiei, ingredientele care fac publicaţiile atractive şi adaugă valoare textelor publicate.
Din noiembrie 2008 este art director-ul revistei Men's Health.

Pe 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, Raymond Bobar a început zeppelin 12bis, reluarea şi completarea zeppelinul 13 care fusese lăsat în pană de curent. Şi fiindcă Ray nu e doar un designer cu un portofoliu valoros, ci şi un vorbitor pasionat despre tot ce înseamnă acest domeniu, s-a întors cu intenţia clară de a face distincţia între designer şi mouse keeper şi de a ne explica regulile duelului în designul de publicaţie.

A face comedie e un lucru foarte serios, obişnuiesc să spună comedianţii, la fel de serios sau, mai bine zis de riguros este şi designul editorial.

Odată, demult, la sfârşit de secol 19, designerii de carte au început să deseneze reviste, migrând astfel spre un nou domeniu, designul editorial. E iubit de creatori pentru că le oferă libertăţi mai mari şi contact direct cu publicul. Cu toate astea, trebuie înţeles că designul unei reviste necesită cunoaşterea multor reguli şi, mai ales, respectarea lor. De multe ori, fotografii români spun că preferă să lucreze pentru reviste pentru că s-au săturat să fie atât de brief-uiţi. Această tendinţă se bazează pe o iluzie, în mod normal, lucrul în publishing nu este mai puţin controlat şi nu trebuie să fie în nici un caz, mai puţin riguros.
 
“Design can be art. Design can be aesthetics.” Paul Rand

Raymond ne-a purtat prin istoria recentă a revistelor punând accentul pe publishing-ul din America, singurul loc pe care el îl consideră un creuzet real de creaţie în designul editorial actual. M. F. Agha, Alexei Brodovitch, Willy Fleckhaus, Neville Brody, Herb Lubalin, David Carson, Lee Swillingham şi alţii pe care i-a menţionat, sunt nume care au făcut ca astăzi designul de publicaţie să fie un domeniu consistent şi independent, iar designerii să fie personaje cheie în evoluţia revistelor, nu doar simpli executanţi ale ideilor redactorilor.

Ce înseamnă a fi un designer bun în publishing? A face dintr-un text bun un articol şi mai bun.

Multe dintre coperţile sau spreadurile arătate au pus accentul pe relaţia strategică dintre editor şi designer. Cel din urmă nu trebuie să fie un simplu băiat bun la calculatoare şi programe, ci un personaj calificat şi capabil să stabilească relaţii între componentele unui articol, să înţeleagă ideea unui text şi să o poată evidenţia din punct de vedere vizual. E vorba de un proces semiotic subtil în care înţelegerea textului şi a mesajului global sunt indispensabile.
Unul dintre exemplele clasice dacă vreţi este cel al coperţii lui Esquire din 1966 care era în întregime neagră având scris doar un simplu text: „Oh my god we hit a little girl”. Mâna designerului George Lois a fost esenţială în realizarea acelei coperţi, de o simplitate uimitoare. Astăzi putem spune că orice alt designer putea să facă acelaşi lucru. Era de ajuns ca editorul să vină şi să-i spună: “pune un font alb serif cu textul ăsta şi trimite-l la print”. Numai că istoria e taman invers, fiindcă George Lois e cel care îl convinge pe editor să accepte această idee printr-o muncă de lămurire enormă (noroc că a avut un redactor deschis la nou). Războiul din Vietnam era hypermediatizat, Nixon era preşedinte, şi citatul a fost ales dintr-un articol prezent în acel număr. George Lois are viziunea impactului acelei exclamaţii şi are curajul să o folosească pe copertă. Motiv pentru care revista se epuizează foarte repede şi se retipăreşte tirajul.

Şi tot despre texte şi înţelegerea lor vorbeşte un alt designer, John Korpics, cel care a adus National Magazine Award pentru Esquire în 2000 şi apoi şi-a dat demisia, fiindcă a spus “mi-e greu să fiu inspirat când trebuie să ilustrez texte care sunt neinspirate”.

Un punkist eminent. Nu Eminem

În anii 80 apare o figură care a revoluţionat felul în care noi percepem azi revistele: Neville Brody. El trăieşte în Londra anilor ’70,  a studiat la London College of Printing. În acea perioadă, Brody balansează între şcoala la care învaţă şi unde toată lumea e fascinată şi influenţată de sistemul elveţian de lege şi ordine în tipografie şi layout, şi scena punk. Din acest mixaj, rezultă Face Magazine, care e iconul definitiv şi total al ceea ce spun ei că se numeşte „fashion victims”. Revista a trăit până în 2004 şi este o revoluţie din toate punctele de vedere, cu un conţinut fracturat, cu un jurnalism profund combinat cu articole despre gadgeturi prezentate la modul banal, articole despre cultura pop până la cele mai frivole teme şi, în acelaşi timp, recenzii venite de la cititori, un melanj extraordinar, care a trăit 25 de ani. El apare pe o cultură a revistelor care au un layout destul de clasic. 2 coloane justificate, imaginea se punea central, full bleed images, personajul se uita la interior, o perioadă severă. Neville Brody e primul care vine şi spune că nu mai vrea să folosească clasicele serife sau Helvetica. Neavând resurse, începe să deseneze familii de litere special create pentru o revistă anume. Tot el deseneză adesea litere numai pentru un titlu, procedeu care se numeşte lettering. Multe dintre ele le-a transformat mai apoi în familii de fonturi şi le-a vândut prin Fontshop, al cărui fondator este.

A fi bun este diferit de a fi creativ

Şi cum istoria revistelor bune ne flutură deseori prin faţă cuvântul creativitate, iar noi suntem creativi se ştie, Raymond a ţinut să dea şi contraexemple şi să ne oprească elanul de a pune pur şi simplu mâna pe mouse şi a da drumul inspiraţiei la lucru.

„În anii 90  apare un om nou în design, de pe urma căruia avem şi de câştigat şi de pierdut. David Carson e un eretic, dar el îşi doreşte să fie eretic. E un surfer şi e primul designer care lucrează direct cu mouse-ul. Un om rafinat care are o energie şi un logos puternic, însă în acelaşi timp “vulgar”. Încalcă reguli pe care nici măcar  nu le cunoaşte, şi cu toate astea face istorie. Din cauza/ datorită lui, prin ‘95 toate revistele desenau experimental, măcar 15 pagini: Vanity Fair, Cosmopolitan, GQ, Esquire.
David Carson nu ţine cont de reguli, deseori nu respectă nici măcar referenţial tradiţia vizuală în mijlocul căreia trăieşte, însă reuşeşte să îşi aproprieze tot ceea ce ţine de stilul experimental. Asta îi face pe designerii din anii 90 să afirme că după era Carson e de prost gust să mai desenezi experimental.

Nu doar la şcoală, dar şi în experienţa de zi cu zi, suntem impulsionaţi să gândim “creativ”, să facem ceva să fie “mişto”, ceva interesant, să creem ceva ce trebuie “să vândă”, să aibă mesaj.

„Don’t try to be original, just try to be good” a zis tot Paul Rand pentru că asta e esenţa în ceea ce înseamnă demersul graphic design-ului. Originalitatea, creativitatea e ultima redută înainte să trimiţi pagina la tipografie. Până acolo încearcă să fi bun. A fi bun înseamnă în primul rînd să joci după reguli, asta asigură calitatea intrinsecă a unui layout.
Regulile sunt importante, ele livrează avantaj practic. Când nu înţelegi avantajul practic pe care îl are regula pe care ai eliminat-o te joci pe un teren fals.
Fără să avem habar de reguli reuşim doar să fim “orginali”, “creativi” în sensul fals, încercînd să ascundem lacunele profesionale.
Creativitatea reală se află dincolo de zona de experiment gratuit, se află în conceptul inteligent de ilustrare, în inventivitatea cu care contextualizăm imaginile şi literele, în referinţele pe care le folosim şi în maniera cu care le folosim. 

O problemă fatalistă şi apocaliptică

Cum la noi designul e o comedie, excursul lui Ray a avut darul să limpezească niţel şi întrebările noastre simple de unde venim şi încotro mergem noi moromeţii publicaţiilor. În România trăim într-o lume urâtă din punct de vedere vizual sau oricum, nu prea frumoasă. Dar până la frumos sau urât creativ şi necreativ să vorbim despre corect sau incorect.
Aşa că Ray ne-a lămurit cum trebuie să arate scrisul corect în limba română chiar dacă Academia Română nu a luat o poziţie în acest sens decît foarte târziu şi incomplet. În 2003 la definiţia lui ş şi ţ apare scris că acestea sunt nişte litere cu virgulă sub ele. Nici cât de mici nici cât de mari, nici raporul lor cu corpul literei, nici forma. O virgulă pe care practica de zi cu zi a dovedit că poţi s-o turteşti sau s-o faci după propriul gust artistic. La orice ediţie românească de ziare sau de reviste, pe orice tarabă apar aceste probleme fie că e vorba de logo-uri greşite, de corp de articol, de titluri.
Asta e o chestiune care n-ar trebui să se întâmple, dar de cel puţin 15 ani se tot întâmplă. Vestea bună e că situţia cel puţin se îmbunătăţeşte, nu rămâne aşa.
Cu toate astea, simptomatic pentru starea de lucruri, pe bancnotele noastre este folosit în continuare caronul şi nu brevul, adică semnul de deasupra lui a pentru a scrie ă e din altă limbă.




Crime tipografice şi rezolvarea lor. Un capitol fără sânge

N-am fost niciodată genul care să spună că vorbeşte opera de la sine şi n-are nevoie de explicaţii, dar exemplele pe care le-a arătat Ray încălcau principiile bunului simţ cu atâta fervoare şi originalitate că până la urmă şi-au luat titlul de crime tipografice, în asentimentul tuturor celor de faţă. Întrucât imaginile cu folosirea diacriticelor greşite, sau a problemelor de tipografie au venit la pachet cu tot cu formula corectă, finalul a fost cu happy-end.

Fotografie, infografie

Lucrul cu imaginea în publishing, fie ea fotografie sau grafică, presupune nu doar cunoştinţe tehnice despre diferenţa între rgb şi cmyk sau capacitatea de a lucra cu un fotograf, un foto-editor, un model, un editor sau un stilist ş.a.m.d., dar şi o viziune culturală mai complexă. De fapt e o educaţie continuă, o experienţă care se acumulează încet. Rezultatul este crearea unui produs inteligent de care să fii mândru, un palimpsest de experienţe senzoriale şi intelectuale suprapuse, încrucişate, fiindcă o revistă poate fi şi asta, nu doar un mod de a vinde parfum.

Un stop cadru pe revista Vanity Fair, o revistă care se bazează pe fotografie şi care nu are nimic impresionant la nivel de tipografie: două coloane şi atât. Fotografia, însă, face ca revista Vanity Fair să fie una dintre cele mai bune din lume. Pictorialele principale sunt realizate de Annie Leibovitz care într-unul dintre exemplele date de Ray evidenţiază  un raport inteligent cu arta, o trimitere la Picnicul lui Manet. Aşadar, este foarte importantă existenţa unui raport cultural, putând fi elementul salvator a unui layout.

Autorul unui text îţi va da întotdeauna o ancoră ţie ca designer, astfel e important să gândeşti într-un context cultural, nu neapărat să faci continuu referinţe la picturi sau la artă, nu trebuie să reinterpretezi tot timpul vreun artist, ci trebuie să existe un concept în spate, care să poată fi citit pe sub primul strat al imaginii.
Ca să nu regresezi la statutul băiatului de la biroul din spate, e nevoie să vii cu un input creativ, care vine dintr-o capacitate de a distinge cultural.



Organizatori: Asociaţia Zeppelin, revista Arhitectura, KLUDIstudio
Sponsor: KLUDI
Susţinător al evenimentului: DULUX
Partener: Cărtureşti