Cea de a 14-a ediţie zeppelin din data de 7 mai 2009 l-a avut ca invitat pe Dorin Ştefan, un „tânăr” arhitect care îşi surprinde publicul de fiecare dată cu ideile sale inovatoare şi cu experimentele conceptuale curajoase, deşi are treizeci de ani de carieră şi lucrează la proiecte din ce în ce mai complexe, cu mari mize urbane.

Neobosit în căutări de idei interesante şi de soluţii inteligente, merită cu siguranţă acest apelativ datorită remarcabilei sale atitudini de a fi atent la tot ce se petrece în lumea contemporană, preferând să-şi asume riscuri în locul străbaterii sigure a unor căi confortabile sau convenţionale. Cele şapte proiecte prezentate, amplasate pe diferite situri din Bucureşti, acoperă o plajă de intervenţie cu lărgime maximă, variind de la amenajarea unei case la zgârie-nori şi „reactoare sociale urbane”, tatonând spaţiul ideilor alături de cel al oraşului, negociind îndelungat cu clienţii ori cu administraţia. Discuţiile despre sincronismul arhitectural, despre subversiune şi modă, despre modul în care arta conceptuală serveşte ca sursă de inspiraţie profesiei noastre, sau despre deturnarea programelor comerciale au captat audienţa şi au agitat invariabil spiritele controversei.

Primele două proiecte abordează problema spaţiului urban orizontal şi vertical, urmărind motivul plierii suprafeţelor sau ideea manipulării şi multiplicităţii semnificaţiilor. Alimentate de noţiuni teoretice foarte la modă acum pe scena profesională internaţională, acestea se situează în opoziţie cu abordările care încearcă să pară „neutre” şi „să nu supere pe nimeni”.

1. Reconformarea urbană a Pieţei Charles de Gaulle (2007–2008)
Propunerea pentru reamenajarea Pieţei Charles de Gaulle – primul proiect prezentat – a pornit de la necesitatea rezolvării problemelor locale de trafic carosabil şi pietonal, prin regândirea acceselor generale şi a fluxurilor. Amplasarea parcajului subteran pentru 800 de autoturisme, pe două niveluri, sub pastila verde a rondului marcat de prezenţa sculpturii realizate de Paul Neagu („Crucea sudului”) constituie cel mai important aspect al reabilitării intersecţiei, alături de pasajul subteran carosabil schiţat (nesigur însă ca investiţie în acest moment). Sculptura va fi reamplasată pe suprafaţa resistematizată a rondului, caracterizată  în noul proiect de prezenţa unui relief artificial produs prin alăturarea unor benzi paralele, având suprafaţa creponată aleatoriu, cu diferenţe de nivel de până la trei metri înălţime. Una dintre motivaţiile mai pragmatice ale acestei modelări peisagistice cu relief supraînălţat porneşte de la ideea reducerii vitezei traficului rutier prin blocarea vizuală a perspectivei axiale a bulevardului şi abordarea progresivă a sensului giratoriu. Staţia de metrou subterană traversează perpendicular direcţia benzilor acoperite secvenţial cu specii diferit colorate de ierburi aclimatizate, conectându-se cu zona publică şi spaţiile comerciale din jurul curţilor de lumină de deasupra ce iau naştere între pliurile acestui nou relief.

2. Propunerea de refaţadare a Bibliotecii Naţionale (2008)
Cel de al doilea proiect, propunerea de refaţadare a unuia din edificiile reprezentative ale regimului comunist – Biblioteca Naţională – neterminat şi aflat în ruină în acest moment, a pus înainte de toate problema etică atitudinii de intervenţie faţă de un obiect controversat. Pentru  echipa condusă de Dorin Ştefan, urmărirea fidelă a proiectului iniţial al clădirii-pastişă istorică sau eliminarea anvelopantei clasicizante existente, urmată de înlocuirea ei cu o alta modernistă şi convenţională, nu constituiau alternative viabile din acest punct de vedere, aşa încât o nouă soluţie a fost îmbrăţişată, pornind de la asumarea critică a moştenirii ceauşiste. Mai exact, punctul de plecare s-a sprijinit pe opera conceptuală a artistului de origine bulgară Cristo, faimos pentru „împachetările” sale de monumente publice, precum clădirea Reichstag-ului din Berlin sau Pont Neuf în Paris, şi pentru modul în care – ca emigrant provenit din blocul comunist est-european – şi-a însuşit prin arta sa într-un mod critic lumea obiectelor occidentale prin deturnarea semnificaţiei acestora. Cortina de sticlă propusă în cazul nostru (serigrafiată cu texte care susţin ideea disimulării ideologice şi dublată de „benzi vegetale”) nu „ascunde” de fapt biblioteca, ci se mulează prin triangulaţie pe forma existentă ca o epidermă gonflabilă, lăsând să se întrevadă în spatele ei faţada de dinainte, alterând formele în acelaşi timp şi deturnând semnificaţia ei iniţială. Gestul implică aici un joc dublu al semnificaţiilor şi formelor, oscilaţia între respingere şi aceptare, prin transparenţă şi stratificare de coduri, prin dedublare şi ambiguitate. Teama asumării acestui gest din partea administraţiei şi criticile negative de presă au demonstrat doar o receptare simplistă a proiectului, redusă la atacul formei neconvenţionale şi eludând complet valoarea conceptuală a gestului cu conotaţii politice evidente.

***

Următoarele trei proiecte ating problema sensibilă a dezvoltării urbane dense şi cu regimuri mari de înalţime. Dorin Ştefan nu crede că imaginea metropolei contemporane trebuie să fie blocată în viziuni înguste şi anacronice care pornesc de la „casele mici ce nu deranjează pe nimeni”, subliniind că  turnurile înalte de birouri sunt efectul pieţei libere şi al presiunii imobiliare, între 40–60% din forţa activă a unei societăţi fiind mobilizată în activităţi care au nevoie concentrări de tip office în centrul dens al oraşelor. Arhitecţii nu ar trebui să evite prin urmare confruntarea cu chestiunea clădirilor înalte şi nici asumarea viziunii urbane a concentrării, cu condiţia articulării unor politici responsabile şi a unor atitudini inteligente care nu neglijează niciodată spaţiul public.

3. Euro Tower – clădire de birouri (2006 – 2009)
Clădirea nouă de birouri propusă la intersecţia B-dului Barbu Văcărescu cu B-dul Lacul Tei pe un sit dificil cu o puternică expunere urbană, aflată acum în curs de execuţie, constituie un exemplu în această direcţie de asumare a dezvoltării dense, având un impact vizual puernic la scara urbană. Principala sursă de conflict arhitectural o constituie aici vecinătatea unui bloc de locuinţe cu opt etaje a cărui vedere spre intersecţie ar fi fost blocată agresiv prin volumetria birourilor. Respingerea avizării urbanistice a proiectului iniţial realizat inabil de o altă firmă de arhitectură a determinat dezvoltatorii imobiliari să apeleze la echipa biroului DSBA pentru a găsi o soluţie convenabilă la conflictul dintre noul edificiu de 40–50 m şi blocul existent. Ideea retragerii turnului nou la o distanţă de 20m faţă de bloc şi modelarea volumetrică prin tăieri şi extrudări inteligente, a permis vecinătăţilor, pe de o parte, să coexiste din punctul vedere al relaţiilor vizuale (vederea locatarilor către intersecţie), şi pe de altă parte, să articuleze un compromis la nivelul suprafeţei construite, volumele dislocate din raţiuni urbane fiind relocalizate în consolă acolo unde situl şi structura au permis această manipulare arhitecturală. Suprafaţa anvelopantei şi transparenţa acesteia au constituit obiectul studiului  ulterior, peretele cortină dobândind în final frângeri diagonale ale planeităţii cu diferenţe mici (30–40 cm) şi nunaţări în materialitate şi detalii constructive prin inserţia unor materiale cu texturi mai domestice, precum tencuiala sau lemnul sintetic, cu scopul articulărilor contextuale mai precise.

4. Grefă urbană – Hotel (2009)
Proiectul pentru un hotel de lux în zona Calea Dorobanţilor – str. Eminescu – str. General Broşteanu a atras în mod exploziv atenţia opiniei publice şi a presei cu ocazia controversatei propuneri făcute de prestigiosul birou condus de Zaha Hadid. În intenţia dezvoltatorilor, hotelul găzduieşte de fapt un ansamblu multifuncţional cu cazinouri, locuinţe şi spaţii comerciale, iar în viziunea biroului londonez, acest program a căpătat forma unui turn de 200m (cea mai înaltă clădire cu ar fi fost poate înzestrat Bucureştiul până în acest moment), însumând o suprafaţă construită de 100000mp, amplasată pe terenul de 5000 mp (rezultând astfel un coeficient de utilizare a terenului de 20) într-un context în care se întâlnesc trei zone protejate, având un regim de înălţime de doar 8-9 etaje. Alături de această propunere, a mai existat una, realizată de o firmă israeliană (dezvoltatorii fiind de asemenea din Israel) într-un volum alungit de 10–11 etaje. Spre deosebire de aceste două proiecte care demolau clădirile existente de pe teren, biroul DSBA a acceptat să facă o contra-propunere, pornind de la premiza contextuală a păstrării caselor existente şi a dezvoltării unei aglomerări arhitecturale capabile să producă un spaţiu public viabil şi interesant pe termen lung (mai ales din perspectiva protecţiei istorice urbane). S-a mers chiar mai departe, sugerându-se realizarea unei pieţe pietonale prin comasarea curţii bisericii Broşteanu şi a unor loturi învecinate, dar în final propunerea s-a limitat mai realist la lotul efectiv rezervat pentru intervenţie. Din punct de vedere arhitectural, ansamblul a fost imaginat ca o aglomerare de volume prismatice modulare, dezvoltate „organic” sau „risipit” aidoma unui muşuroi, atât pe orizontală cât şi pe verticală, ridicate de la nivelul terenului şi suspendate în console pentru a face loc dedesubt unui spaţiu public „cavernos”.

5. Locuinţă colectivă pe str. Eminescu (2006 – 2009)
Zona urbană de pe str. Eminescu, în zona parcului dominat de statuia lui Tudor Vladimirescu, pe un teren cu o casă neoromânească existentă, dar aflată în degradare, constituie un alt caz pe care Dorin Ştefan a insitat să-l evidenţieze ca un exemplu negativ de menţinere „conservată”  în regimuri mici de înălţime, anacronice în raport cu ideea schimbării paradigmei urbane de dezvoltare verticală la un regim de cel puţin  4–6 niveluri (caracteristic tuturor oraşelor mari europene), iniţiat de asemenea prin regulamentele bucureştene interbelice. Dezvoltarea densă nu înseamnă neapărat demolarea caselor joase existente, iar acest proiect ajunge din nou, după mai multe tatonări care iau în considerare demolarea, la soluţia păstrării vilei existente şi a integrării ei în volumetria noii clădiri cu opt niveluri. Şi alte referinţe la contextul existent fragmentat s-au adăugat treptat, precum acelea la faţadele clădirilor foarte diferite stilistic din zonă şi chiar la arhitectura modernistă interbelică inspirată de formele vernaculare mediteraneene, motivate de faptul că arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory (reprezentativă pentru această abordare regionalistă) a locuit în apropiere. Ideea a venit tot din arta conceptuală şi din discursul teoretic al celor din grupul Droog Design, care se referă la dialectica dintre perfecţiune şi imperfecţiune în producerea obiectului artistic, de design sau de arhitectură. În varianta finală, blocul de apartamente adună în calupul său volumetric apartamentele diferenţiate tipologic (aidoma unor sertare provenind din mobile diferite), definite de perforaţii aleatorii în avelopantă şi de materiale contrastante dispuse într-un fel de  patchwork şi legate („ambalate” ar fi un termen mai potrivit)  cu o bandă Moebius unificatoare compoziţional (în calitate de element stilistic ce exprimă „sincronismul estetic”). Dorin Ştefan recunoaşte că această lucrare are un puternic caracter experimental şi că este riscantă din punctul de evedere al execuţiei, fiind departe de a elimina neliniştile cu privire  la materialitatea ei şi la efortul de a alătura dramatic tehnicile foarte exacte de punere în operă cu cele „imprecise” sau ezitante. La fel ca la celelalte proiecte, spaţiul public nu este neglijat, amenajarea terenului adiacent parterului implicând o raportare directă la intervenţia peisagistică din parc, aflată şi ea în curs de desfăşurare.

***

Ultimele două proiecte prezentate, o biserică şi o amenajare interioară de locuinţă, în ciuda diferenţelor de program arhitectural şi de amploare semantică, exemplifică cu multă vigoare interesul conceptual asupra unui demers teoretic capabil să se menţină la un palier constant de la faza anteproiectului la aceea a detaliilor de execuţie. A gândi şi a face nu se situează niciun moment în opoziţie în aceste două cazuri.

6. Biserica ortodoxă în Alba Iulia (2008)
Făcând o referinţă la instalaţiile realizate de artistul Vlad Nancă şi la concursul pentru Catedrala Neamului, Dorin Ştefan a acceptat să proiecteze o biserică ortodoxă cu condiţia acceptării din partea conducerii bisericeşti a unei imagini contemporane de arhitectură, pentru a evita reciclarea anacronică a unui stil de arhitectură istoric (neo-românesc sau bizantin). Nemaifiind prin urmare un exerciţiu de stil istoricist şi populist,  biserica s-a transformat într-o simplă „cutie de rezonanţă” care porneşte dinspre pământ de la un plan rectangular (ca o referinţă la tipologia bazilicii romane ce a găzduit acest program acum două milenii) şi se transformă progresiv de-a lungul secţiunii verticale spre un plan în cruce. Acoperişul nu are turle, ci o modulare progresivă a secţiunii care subliniază şi accentueză planul în cruce şi ideea ce „boltă” din intersecţie, extinzându-se mult în afara anvelopantei şi definind spaţial pridvorul şi accesul în edificiu. Proiectul a fost acceptat de conducerea bisericii şi se află în momentul faţă în fază de execuţie. Modul propriu-zis de construcţie atrage imediat atenţia, structura metalică a acoperişului şi stâlpii din oţel (parte a sistemului BAR al pereţilor) fiind primele părţi  asamblate pe şantier, într-o succesiune neconvenţională. Zidăria în două straturi paralele (necesară pentru realizarea tencuielii-suport a picturii exterioare) va fi realizată ulterior, servind totodată drept cofraj pentru cămaşa de beton care va conlucra cu stâlpii metalici în acelaşi „miez” structural.

7. Re-design – amenajare interioară (1996 – 2008)
Redesenarea unei porţiuni dintr-o casă nefinalizată în 1996, având o curte interioară in formă de U deschisă pe o latură, a luat naştere ca urmare a dorinţei proprietarului de a extinde suprafaţa utilă a locuinţei şi de a modifica proiectul iniţial prin închiderea curţii şi trasformarea ei într-un atrium interior. Acoperirea curţii interioare a debutat în momentul în care şantierul nu era finalizat, surprinzând diferite „spargeri” în anvelopanta iniţială, păstrate în proiectul noii intervenţii pentru a aduce lumina în moduri neaştepate în golul interior al atrium-ului. Sursa de inspiraţie a demersului acestei intervenţii cu un puternic caracter scenografic, îşi are originea în amintirea personală a autorului, capturată în imaginea unei mori de făină cu suprafeţele interioare de lemn albite de depunerea progresivă a pulberii albe. Materialele contrastante precum sticla şi oţelul inoxidabil folosite pentru scări, balustrade şi chiar pentru o pasarelă suspendată cu o lungime de peste cinci metri (realizată doar din sticlă lipită), sunt alăturate contrastant suprafeţelor albe tencuite şi celor de lemn vopsit fie în alb, cu fladerul scos în evidenţă, fie lăsat aparent. Obiectele expuse par să leviteze în acest spaţiu suprarealist alături de pasarelă, cursive perimetrale, podeste şi scări suspendate pe cabluri, amestecându-se cu lumina reflectată ascuţit de texturile lucioase sau irizată discret de cele mate.

Organizatori: Asociaţia Zeppelin, revista Arhitectura, KLUDIstudio
Sponsor: KLUDI
Susţinător al evenimentului: DULUX
Partener: Cărtureşti